Cei care locuiesc în provincie știu foarte bine despre ce vorbesc în articolul acesta. Ceilalți, fie se vor amuza, fie vor crede că exagerez. Dar aproape orice student din provincie merge de câteva ori pe an acasă, cu trenul. Motivele sunt multe, dar cred că cel mai important este acela că pe tren se aplică reduceri cu legimitațiile de călătorie. Dar asta nu înseamnă că noi, cei din provincie, nu suntem scutiți de o serie de neplăceri.

 

Cea mai mare neplăcere cu care ne confruntăm de cele mai multe ori este aceea că trenurile de la sfârșitul săptămânii sunt înțesate până la refuz. Da, exact ca metroul la orele de vârf, doar că o călătorie cu trenul durează în cel mai fericit caz o oră, dar ajunge și la 4-5 sau 6 ore pentru cei care stau la distanțe mari de București. Dacă nu ești inspirat să fii cu aproximativ o jumătate de oră în gară, atunci când vine trenul, ca să-ți asiguri un loc bun, ai toate șansele din lume să mergi în picioare cel puțin jumătate din traseu. Și cine mai e dispus vineri seară, după o zi obositoare la facultate, să călătorească în picioare cu geamantanele lângă el într-un compartiment înțesat până la refuz cu alți studenți la fel de nemulțumiți?

A doua neplăcere cu care ne confruntăm destul de des sunt întârzierile. În cazurile fericite vorbim de întârzieri de 5 – 10 minute, dar am prins deja o întârziere de 20 de minute și probabil că voi mai prinde și altele, nici nu vreau să mă gândesc. Dacă ai un loc confortabil undeva într-un compartiment nu e deranj așa mare, dar dacă mai stai și în picioare de vreo 2 ore și abia aștepți să ajungi acasă, vestea că trenul întârzie 20 de minute te face să te gândești serios dacă nu cumva ți-a tăiat calea vreo pisică neagră în prima jumătate a zilei.

A treia neplăcere este legată de… oameni. În tren, ca și în RATB/metrou, de altfel, te întâlnești cu tot felul de persoane. De la muncitorii navetiști pe care-i vezi cu pet-ul de 2 litri de bere și care râd zgomotos și până la cei foarte certați cu igiena personală, acești călători îți fac drumul spre casă un adevărat infern. Desigur că mai sunt și bătrânii dispuși să-și povestească toată viața doar pentru că te văd că te uiți plictisit pe geam și pari să ai chef de o poveste sau cei care te confundă cu un terapeut și-și spun of-urile (de obicei legate de politică, tineretul din ziua de azi sau evenimente curente). Să nu uităm de călătorii care folosesc drumul cu trenul drept prilej de purtat discuții cu vechi cunoștințe, ocazie cu care afli tot ce-ai vrea și ce n-ai vrea să știi despre ultimele săptămâni/luni din viața persoanei în cauză (și, credeți-mă pe cuvânt, e exasperant să nimerești chiar pe scaunul alăturat unei cocoane de acest gen). Nu în ultimul rând, vreau să amintesc de acei călători foarte concentrați pe studierea celor din jur. Ei nu sunt rău intenționați, dar adesea te fac să te întrebi dacă nu cumva ai ceva pe față pentru că au tendința să te privească aproape tot drumul ca pe un exponat dintr-un muzeu.

 

Cam atât pentru moment. Articolul este un pamflet și trebuie tratat ca atare.